Am trăit... și-am să trăiesc!

Alex Ilie a scris:

Măi frate, voi ați dansat vreodată mușamaua?
Nu știu dacă v-am spus, dar eu sunt dansator. Poate nu chiar ca Franz, dar dansez până crapă podeaua!
Iar asta mică, și mai și!
Și am fost astă vară la o nuntă la Constanța unde cântau niște muzicanți - de unde credeți? - exact, din Călărași!
Apăi, a fost belea, că eu dansez ce dansez, dar dau bani la lăutari, fac chestii de-astea care se fac pe la petreceri.
Și ăia, care mă știu bine cum evoluez eu, mi-au întocmit o mușama de-astea!
Măi nenicule, nu mai dansasem așa ceva! A fost belea mare!
Dacă o să găsesc înregistrarea, că o are cineva, un fin de-al meu, o pun aici!

Până atunci, uitați cum se desfășoară dansul ăsta!

https://www.youtube.com/watch?v=UnhTU1C9Vew

Mușamaua este un dans compus din mai multe figuri pe care dansatorii le execută la comanda unuia dintre muzicanți.
Se dansează pe perechi, partenerii fiind prinși ca la Brașoveanca,
dar se desprind, se prin în horă, se schimbă partenerii, se dansează în marșarier, se dansează mergând mersul piticului etc.
Și, bineînțeles, se pupă la comandă partenera de dans,
dacă poți și vezi că bate des din pleoape, o pupi și pe-aia pe care ai nimerit-o la schimb,
dar te uiți numa' în ochii ei, ca să nu vezi cu cine se pupă,
sau dacă se pupă, în timpul ăsta partenera ta cu cel pe care l-a nimerit la schimb!

Și iar verde lămâiţă
Ia mai dați câte-o guriță!

Și iar verde de piper,
Mușamaua-n marșarier...!

Alex Ilie a scris:
Sincer să fiu, de puţine lucruri am fost dezgustat aşa de profund,
cum sunt dezgustat de femeile care vor să pară bărbaţi.
Mai exact, de femeile care înjură ca bărbaţii,
care conduc agresiv ca unii dintre bărbaţi şi arată cheia de 5-8 prin geamul maşinii,
de femeile care fac aşa-zisele glume de autobază,
de femeile care uită că sunt, cel puţin pentru mine, jumătatea frumoasă a lumii.

Lucrez într-un loc unde ţinuta office este cea mai apreciată.
Încerc să-mi amintesc, dar nu cred că am văzut vreodată pe vreuna dintre colege
îmbrăcată cu vreo fustă deocheată sau cu vreo bluză prea decoltată...!

Alex Ilie a scris:

Mi-am luat umbrelă de culoarea vişinei putrede. E bengoasă rău.
Acum, că tot plouă, doarme liniştită lângă arătarea aia chinezească neagră şi cu miros de valiză de proastă calitate.

Măi, şi s-a pornit un vânt... Dar ce mai vânt! Culcă pomii la pământ!
Bobiţă e zgribulit, iar Adrian e pe gânduri.

Nu ştiţi cine-i Bobiţă, aşa-i?! Bobiţă e un dulău năpraznic, şef de obiectiv peste turnul cu 14 etaje
în care s-a mutat instituţia în care lucrez eu. Însoţitorul lui e Adrian, badigărj.

Bobiţă e scamator rău de tot. Ne cunoşte pe toţi. Se bucură când ne vede dimineaţa.
Stă cuminte pe trepte cu nasul pe sus, să vedem noi că are zgardă antipurici şi să nu ne mai ferim de el.
Într-o seară, asta mi-a spus-o Adrian badigărjul, nişte inşi au vrut să spargă o maşină din parcarea instituţiei.
Bobiţă, pe fază, s-a repezit la ei lătrând furios şi dacă ăia nu se retrăgeau, praf îi făcea.
Însă au apucat să arunce cu pietre în el, pentru că Bobiţă s-a repezit la ei,
dar când a văzut că ăia s-au retras, s-a întors la post, că el nu părăseşte obiectivul!
Şi când Bobiţă se întorcea la post, printre maşini, ăia au aruncat cu pietre în el.
Asta l-a înfuriat rău pe Bobiţă, dar, mi-a spus Adrian, tot asta l-a făcut pe Bobiţă cam rasist!
Nu-i mai suportă pe minoritari, deloc!
Acum îi tratează pe toţi ca pe spărgătorii de maşini. Latră la ei şi-i pune pe fugă de numa-numa...!

Cu umbrela e o altă poveste.
O să-mi fac timp să scriu câteva rânduri, să vedeţi ce-am păţit...!

Alex Ilie a scris:

Măi, ce-am visat! Ce vis ciudat!
Era război și m-au luat prizonier.
Unu' de-acolo, unu' cam rânjit, în loc să mă interogheze, cum aș fi făcut eu în situații asemănătoare,
mi-a luat cheile și şi-a făcut, în fața mea, mulaje după ele.
Nu știu cum se face, dar am evadat și în vis s-au schimbat rolurile.
L-am prins eu pe tipul care-și făcuse mulaj după cheile mele.
Știu că treaba cu mulajul mă cam enerva, pentru că rămăsese ceva pe chei, în vis,
și nu mai intra cheia de la cutia poștală la locul ei, iar căsuța se umplea cu corespondență necitită
iar eu mă întrebam cât mai am până ajung în fața plutonului de execuție pentru că nu răspund la timp la corespondență
(asta cred că mi se trage de la serviciu!).
Când am pus mâna pe tip, l-am întrebat - habar n-am de ce! - ce a fost în viața civilă.
- Deputat PDL, zice ăla imprudent.
Mai îmi amintesc că i-am șters rânjetul de pe față cu patul automatului. Dar cred că nu pentru faza cu cheile...!

Alex Ilie a scris:
Spre exemplu, eu! Eu sunt mereu cu gândul la ce-mi spune soția mea. Când îmi spune ceva, și ea îmi spune ceva mai mereu,
eu sunt cu gândul la ce-a spus data trecută. Sunt pe gânduri, adică!

Din preistorie a fost așa!
Să analizăm, spre exemplu, cele două statuiete antropomorfe numite de istorici Ganditorul de la Hamangia.
De fapt, e vorba despre vorbăreața de la Hamangia și de gânditor.
Ea spune și el și-a luat capul în mâini și se gândește; și se gândește și se gândește și se gândește...

Alex Ilie a scris:

Da' să vedeți ce-am pățit în seara asta!
Cobor eu în restaurantul hotelului unde sunt cazat, să mănânc.
Comand ciorbă și mănânc, iar până la felul doi mi-am cam ținut capul în mâini,
pentru că am ceva febră și încă nu mă simt bine.
Vine o chelneriță:
- Vreți să vă aduc felul doi și desertul în cameră?
- Mai ales desertul, îngân eu, dar să-mi lași câteva minute la dispoziție, după ce urc,
ca să pot aprinde niște bețișoare de aromoterapie,
mai adaug eu cu un tupeu de care s-a mirat și febra mea.
- Nu vă gândiți la prostii, zice chelnerița făcând din deget ca o profesoară care îți spune că te cam întreci cu gluma.
Și să știți că ies din tură abia mâine dimineață, că lucrez 24 cu 24 și am intrat în dimineața asta,
mai spune cu convingere fata în uniformă de chelner, după care dispare în spatele ușilor bucătăriei.
Am plecat în cameră și m-am trântit pe un fotoliu. După vreo 10 minute, cioc-cioc la ușă.
- Mâncarea dumneavoastră, domnule! Și desertul! Clătite cu dulceață de mure.
Vă doresc poftă bună și vă rog să sunați după mine după ce terminați de mâncat.
- De ce? întreb eu prosteasca.
Probabil așteptam să-mi răspundă că pentru a veni și a-mi face un dans cu țâțele goale, sau așa ceva!
- Să vin să iau farfuriile, să nu stați peste noapte cu ele în cameră. Poftă bună!
Am mâncat o clătită și mă gândesc...
N-a zis s-o sun pe interior! Oare mă consideră prost, fiindcă nu i-am cerut numărul de mobil?

Alex Ilie a scris:

Să vedeți ce-am pățit eu!
Azi am avut o discuție cu un tip care spunea că femeile ne iubesc pe noi, pentru că ele ar fi, zice al,
mai puțintele la cap și de-aia ne iubesc, pentru că nu știu să facă altceva.
- Mă, zic, să știi că nu-i chiar așa!
- Ba da, a continuat el convins de ce spunea.
Tu nu vezi că ele în afară de-a munci ca roboții nu știu nimic altceva?
Muncesc pe rupte și nu gândesc deloc!
- Bă, nu e așa! Uite, eu am trecut prin următoarea fază, zilele trecute.
Soția mea e răcită-cobză. Tușește de se înconvoaie, are febră și a zăcut în pat duminică toată ziua.
Duminică noapte, am tușit și eu nițel, din somn.
Pâș, pâș, pâș, aud pe lângă mine și când aprind veioza, ce văd?
- Ia pastila asta, că am impresia că ți-e rău,
zice cu ochii roșii de nesomnul provocat de tuse și de febră, șefa de cadre.
Am tușit și eu un pic, ca o fată mare și hâț o pastilă sub nasul meu, din întuneric,
adusă de femeia mea - ea însăși bolnavă - și care mă iubește fiindcă are minte puțină, pare-se...
De-aia zic, băi fraților, femeile astea sunt jumătatea aia a lumii care ne îndreaptă nouă pașii prin viață!
Și nu-s deloc puțintele la cap, așa cum susține tipu' ăla!

Alex Ilie a scris:

Măi, într-o iarnă cu multă zăpadă, aveam femeie nouă.
Ne-am dat noi târcoale unul altuia ceva vreme,
dar parcă așa, pe furate și pe după ceas, nu știu de ce.
Drept pentru care, am decis că cel mai bine ar fi să mergem la munte,
să avem timp ce cele lumești.
Știam un hotel bun în Sinaia. Mara.
Și-am plecat la Mara, vineri pe la prânz, pe zăpadă.
La fel ca noi și alți vreo câteva mii de turiști, ceea ce a aglomerat șoselele la maximum.
Zăpada căzută îngreuna și mai mult traficul,
ceea ce m-a ținut multe ore pe șosea, cu roaiba lângă mine încinsă, în mașină.

Mă tot pupa, înfulecând la ciocolată,
iar eu mă întrebam cât o să rezist peste noapte,
în condițiile în care obosisem deja șase sau șapte ore în traficul infernal,
iar ea se îndopa cu Mars și și-o tot întindea peste buze
și tot zicea s-o șterg eu dar că să nu iau mâinile de pe volan că e periculos,
s-o șterg adică cu buzele și tot îmi dădea și mie ciocolată din mers
și zicea că să mă șteargă și ea pe mine cu buzele, că cică să fim chit...

Ajung, în sfârșit, la hotel, dar am prezența de spirit să sun la recepție
și să comand, de pe drum, cina în cameră.
Da, nu e bine să mînânci seara, dar m-am gândit că va fi o noapte lungă,
așa că mi-am închipuit să nu e bine să mă prindă zorii lihnit de foame!
Prevăzător cum sunt, am comandat și două sticle de vin roșu pentru cină.
Am apucat să intrăm în cameră și - hop! - un chelner cu o măsuță de-aia pe rotițe cu cina noastră.
Mâncare, vinul cu pahare adecvate și un desert adevărat.
Chelnerul își face de lucru cu o sticlă de vin, eu îi iau tirbușonul din mână și-i zîmbesc larg:
- Dragul meu, desfac eu sticlele; iar tirbușonul ți-l aduc eu mâine, la micul dejun.
Îi pun în palmă ce aștepta și îl conduc la ușă.

Blonda se dezbrăcă de haină cu o mână,
iar cu cealaltă își face de lucru prin prăjtura de pe masa cu rotile.
Își aruncă din picioare cizmele, direct, fără să le atingă cu mâinile,
iar cu ochii inspectează camera.
Ningea pe rupte la Sinaia, la Mara era cald,
iar eu eram după șase-șapte ore de condus, cu blonda lângă mine...

- Eu intru la baie, decide ea. Mă lași două minute, nu mai mult,
și când auzi apa de la duș intri să facem duș amândoi, da?
- Da, zic eu cu ochii pe zonele ei albe ca laptele.
Și intră fata la baie, iar eu rămân în mijlocul camerei cu tirbușonul în mână.
Ehhhh... Cum să reziști, după o zi de condus, în fața ispitei rubinii?
Am desfăcut o sticlă de vin și mi-am pus un pahar
pe care l-am băut cu nesaț, dintr-o suflare! Da, domnule! Eram alt om.
Adică, eram iar eu! Unde s-a dus oboseala mea? A rămas în pahar, cred!
Ia să mai beau eu încă unul!
Îmi mai pun un pahar de licoare rubinie și beau pe gânduri, dar tot fără întrerupere.
Draperiile sunt trase și peste Carpați ninge ca în povești...

Cred că se auzea de ceva vreme dușul, când m-am dezmeticit,
așa că bat discret la ușă și intru.
- Ai băut vin, nu-i așa? mă întreabă mâncătoarea de ciocolată.
- Da, zic eu râzând mânzește.
- Mi-ai adus și mie?
- Nu...
- De ce?
- Îți aduc imediat...
- Așa să faci, pentru că altfel faci duș singur și-o să-ți pară rău, îți spun eu!
Intru cu două pahare de vin.
Îi înmânez unul și mă minunez cât de fumoasă poate fi femeia asta,
udă sub duș, bând din paharul cu vin roșu și lingându-și subtil buzele,
după fiecare înghițitură.
- E bun... Ce vin este?
- Sec de Murfatlar.
- Îți place?
- Îmi place...
- Și de ce-l lași să mi se scurgă pe barbă și pe gât, după ce beau,
dacă-ți place? De ce nu-l aduni?
Hotărât lucru, femeia asta știe ce vrea!
Intru lângă ea în cadă și o îmbrățișez acvatic, la cota 900 din Sinaia.

După o vreme, când eram la a doua sticlă de vin, în pat,
după ce consumasem și desertul în mod repetat, mă trezesc că întreb:
- Dar de ce n-ai mai fost așa de vocală, în pat?
- Ți s-a părut că am fost consoană, cumva?
- Nu, dar în baie, în cadă, erai mai vocală, țipai, dacă mi-aduc eu bine aminte.
- Țipam...? se întreabă ea șoptit, mai mult pentru sine.
Aaaaaaa.... Țipam!
Și se pune pe un râs sănătos!
- Păi țipam, sigur că țipam,
pentru că mă dădeai tu cu capul de bateria de la duș!
Apoi, devine brusc serioasă și întreabă aparent îngrijorată:
- Mai e vin?
- Nu...
- Și nu-l chemi pe-ăla să mai aducă o sticlă?
- E trei dimineață, zic eu cu ochii pe geam,
pentru că tare-mi plăcea cum ningea în anu' ăla la Sinaia...
- Și cine-a zis că dacă e trei dimineață, recepția hotelului trebuie să doarmă?
Și cine-a zis că dacă e trei dimineață, tu și eu trebuie să dormim?
Comanzi vinul, sau cobor eu să iau o sticlă?
- Alo, recepția? Bună dimineața.
Puteți trimite, vă rog, o sticlă cu vin roșu, în camera mea?
- În câteva minute, zice cineva somnoros.
- De ce nu i-ai zis să aducă și-o ciocolată,
întreabă blonda cuibărindu-se lângă mine și apucându-mă încet de păr.
Că, ai văzut ce-ți mai place!
- Ce-mi mai place? întreb eu cam dus pe gânduri.
- Cio-co-la-ta, zice pe silabe printre pupici blonda și adaugă:
nu mai vine o dată ăla cu sticla de vin,
că parcă aș vrea să facem iar un duș...

Da. Ningea frumos la Sinaia în anul ăla...

Alex Ilie a scris:

Într-o primăvară timpurie, când mă aștepta un an obositor, soția mea zice:
- Mai bine ai merge undeva să te relaxezi câteva zile. Singur.
Te așteaptă un an greu și ești deja un pic obosit.
Câteva zile de relaxare undeva, nu ți-ar strica.

Măi, să fie, mi-am zis...

Apare după câteva zile, zicând:
- Uite, ți-am luat un pachet de relaxare antistress, la Tușnad!
- Când am fost ultima dată la Tușnad, am vrut să iau de urechi un lăutar. Tuşnadu' ăsta nu-i în Ungaria, cumva?
- Te duci la Tuşnad şi ai pachet de relaxare.
Aer curat, saună, piscină, masaj, duş subacvatic şi altele.
Fără lăutari şi fără şpriţuri, dacă se poate!
- Păi bine, mă decid eu.
Dar îmi mişună ceva idei prin cap. Cum să plec la Tuşnad chiar singur? Aş fi putut să mă plictisesc.
Pun mâna pe telefon şi sun. Sun unde trebuie, adică sun o prietenă.
- Dacă te-aş invita să mergi cu mine la munte câteva zile, ce-ai zice? întreb eu misterios.
- Da, şi acum urmează poanta ca în bancul ăla, nu? Adică eu zic da, că merg, după care întreb cine-i la telefon! Ha-ha-ha...!
- Nu te gândi prea mult, că lista e lungă. Mergi sau nu?
- Când?
- Începând de azi!
- Hai c-o sun pe mama să-mi facă bagajul şi vii să mă iei de la serviciu, da?!
- OK!

Plec să alimentez maşina mea care e în garanţie
- şi spun asta pentru că e un amănunt care dezvoltă întâmplarea -
îmi iau bagajul şi accelerez către locul de muncă al persoanei.
O iau, trecem pe acasă pe la ea să-şi ia bagajul şi apuc calea Tuşnadului.
Drumul e cam lung, dar nu am chef de opriri pentru masă.
Lasă că mâncăm acolo, când ajungem, deşi mă gândeam că nu e bine să faci sex cu burta plină.
Mai bine opream pe drum...
Ajung la Tuşnad pe înserate,
în primăvara aia timpurie care era aproape ca o iarnă în munţii Bodocului.
Opresc maşina mea minunată şi nouă în faţa hotelului,
cobor cam grăbit de la volan, arunc pe un umăr cureaua genţii de voiaj a femeii,
iau în cealaltă mână bagajul meu, trântesc capota portbagajului,
dar uit un mic amănunt şi-o să vedeţi care!
Anclanşez alarma maşinii fără să mai întorc capul,
mulţumindu-mă să aud nota muzicală care îmi spunea că alarma este în funcţie
şi mă năpustesc pe scările hotelului, încărcat ca un brad de crăciun, cu bagajele.
Fata tot sporovăie ceva, dar mie îmi convine că e vorbăreaţă,
pentru că ea se întreabă şi tot ea îşi răspunde,
într-un şir interminabil de sporovăială, interjecţii, chicoteală şi gestică bogată
care mie îmi permite să fiu cu gândurile mele,
respectiv nu mă obligă să-i răspund.
Doar venisem la tratament antistres, nu la filosofii existenţiale la Tuşnad.
Intrăm în cameră joi seară şi totul e OK! Antistress pe bune!
Și de n-ar vorbi aşa de mult, ar fi perfectă femeia asta.
Mirosea, nu știu cum, tot timpul a lavandă
și avea o piele fină care mă înconjura alb și aproape narcotic, ce să mai, era un vis!

Dacă am ajuns joi seară în cameră,
apăi sâmbătă dimineață am decis că trebuie să simt pământul iarăși sub picioare,
să respir aer curat, să-mi încarc bateriile.
- Ia și niște fructe proaspete, te rog, susură de pe cearceaf urmașa zeiței Bastet.
Mă cobor deci în fața hotelului, merg în parcare, scot cheile mașinii,
dau declanșarea alarmei și mă întâmpină liniștea.
Niciun zgomot, nicio notă muzicală, nimic-nimic!
În stopurile mașinii licăreau niște luminițe mici și roșii,
ceea ce mai rămăsese din puterea acumulatorului mașinii mele celei noi și în garanție.
Încerc ușa șoferului cu cheia, se deschide și mă aștept să pornească alarma.
Dar nu pornește nimic. Acumulatorul e mort!
Realizez că în graba mea, cu două zile înainte,
când am sosit și am luat grăbit bagajele,
am uitat să sting luminile de poziție ale mașinii!
Oh, Odin cel înțelept, ce mă fac eu acum?

Ce fac bărbații când sunt plecați cu femei și au o problemă?
Sună acasă, la soție! Clasic! Pun mâna pe telefon și sun:
- M-a lăsat acumulatorul mașinii, caută, te rog, pe net o reprezentanță
și sună-i sau dă-mi mine numărul să vină să rezolve.
Mașina este în garanție, să facă ei ceva, zic eu,
trecând intenționat peste amănuntul cu uitatul pozițiilor aprinse.
- Bine, te sun eu înapoi, zice ascultătoare soața.
Mă sună în câteva minute și-mi spune că a vorbit la reprezentanța
din Miercurea-Ciuc a dealerului auto și c-or să vină ăia să se uite la mașină.
Dar nu am stare, deci plec pe jos.
Fac vreo sută de pași și trec prin fața unei stații de ambulanță.
Doi sau trei șoferi sporovăie - în ungurește, bineînțeles - de-ale lor.
Intru în curtea serviciului de ambulanță și le spun că am rămas fără acumulator,
deci îi rog să mă ajute.
- Traversează dumneata la stația aia de benzină,
zice unul mustăcios dintre ei, arătându-mi din cap unde să merg.
Vezi de cumpără un cablu cu clești de transfer curent. Unde ai mașina?
- Aci, aproape, în parcare; și-i arăt parcarea.
Cumpăr un cablu de-ăla, mă duc în parcare și ambulanțierul era deja acolo.
Conectăm mașinile, lăsăm două-trei minute și dau o cheie.
Mașina mea pornește ca prin vis. Sunt numai un zâmbet.
Sun la reprezentanța de la Miercurea-Ciuc, le mulțumesc pentru colaborare,
le spun să nu mai vină pentru că am rezolvat, îl cinstesc pe ambulanțier și-i zic:
- Ia dumneata și cablul. E nou și poate mai apare vreu uituc, ca mine.
- Apăi, eu am cablu de-ăsta! zice calm ardeleanul.
Ceva nu e-n regulă la mine-n cap.
- Păi, bine, dom'le, dacă aveai cablu,
de ce m-ai mai trimis pe mine să cumpăr, întreb siderat.
- Ca să ai pen' al'dat! Dacă-l ai, s-ar putea să nu mai ai niciodată nevoie
de el, dacă nu-l ai și ești pe o creastă de munte, ai cam încurcat-o,
cujetă purtătorul mustății tip Franz Joseph, după care pleacă zâmbind și mulțumit de sine.
OK, treaba făcută, mașina pornită, am mers și am luat fructe, toată lumea mulțumită!

Toată lumea!? O să vedeți că nu!
Unele dintre cele ce scriu sunt din reconstituiri, de după aventură.
La vremea lor nu le știam pe toate, dar le-am reconstituit după aceea.
Urc în cameră cu o pungă de citrice și alte fructe.
Urmașa zeițelor egiptene mă aștepta cald și jur că eu nici nu-mi doream altceva.
La un moment dat, însă, sună telefonul meu.
Cine să fie, la ora asta a după-amiezei?
Și cine să sune așa insistent, pentru că nu am răspuns din prima!
- Alo, ce faci, ești bine?
Te rog să rămâi acolo unde ești, la hotel, pentru că sunt pe drum!
Vin și eu, pentru că mereu mi-am dorit să văd cum este în trei,
zice calm soţia mea.
Auci! Cum adică, în trei, mă gândesc!
Dar dacă vrea să fim doi bărbaţi, apuc să mă întreb, însă în timpul ăsta mă îmbrăcam deja!
- Ce faci dragă, ce-i cu tine? Iar pleci să te plimbi? mă întreabă partenera mea de nebunii.
- Plecăm amândoi imediat. Îmbracă-te, că-ţi spun pe drum.
Şi fără multă vorbă, că nu-i de glumă, adaug pentru a o descuraja să sporovăie,
ceea ce m-ar fi deranjat în gândurile mele, în momente ca acelea.
Aveam nevoie de un plan, pentru că ştiam prea bine cu cine mă pun!

Coborâm amândoi şi las vorbă la recepţie că plecăm la nişte prieteni, dar revenim.
Din reconstituire, adaug că soaţa a sunat la recepţie
şi a întrebat dacă i se poate face legătura în cameră, cu familia D.
- Domnul şi domana D. au plecat de câteva minute, i s-a răspuns de la recepţia hotelului.
Evident că nu i-am mai răspuns la telefon
şi că nici n-am sunat-o s-o întreb cât mai are până la Tuşnad.
Dar nu era pe drum! Era acasă.
Maşina a pornit exemplar - mama mea, ce mă făceam dacă nu pornea?
- şi eu i-am arătat dintr-o mişcare drumul către Braşov.

Se însera şi mi-era foame.
- Hai să oprim în Sinaia, să mâncăm, zice pe gânduri fata.
La masă ne-am mai relaxat
şi am realizat că un contact direct cu soția mea era prea puţin probabil.
Am luat o cameră şi am rămas în Sinaia sâmbătă seară.
Da, urmaşa zeiţelor egiptene era hotărâtă să ia ea tot
şi să nu-i lase titularei nimic, drept pedeapsă că îi stricase sejurul...

Am ajuns în sfârşit, am dus-o pe fată acasă
şi am intrat şi eu cuminte pe uşa domiciliului conjugal.
Era frumos. O seară de primăvară timpurie, într-o vază mică erau ghiocei,
motanul se zbenguia pe la picioarele mele iar soţia mea se uita la un film.
- Mănânci? m-a întrebat ea calm.
- Da, zic eu nevinovat.
Îmi pune să mănânc, dar nu îşi pune şi pentru sine, ceea ce nu era un semn bun.
Mă lasă să mănânc, dar stă cu mine şi mă serveşte ca la carte!
Către final, căutându-mi privirea, a spus înţelept:
- Ştii cum mi-am dat sema că nu eşti singur? Ştii cum mi-am dat sema că eşti cu o femeie?
- Ce femeie? îndrug eu prosteasca, pentru că nu ştiam ce să zic, oricum!
- Nu ştiu ce femeie, dar pot să bănuiesc! Dar ştii cum mi-am dat seama?
Era o întrebare capcană?
Dacă aş fi întrebat ”cum?”, ar fi însemnat că recunoşteam implicit că am fost cu o femeie.
Dacă aş fi continuat să neg, ar fi însemnat să-i jignesc inteligenţa.
Prefer să rup pisica.
- Cum ţi-ai dat seama?
- Îţi aminteşti când ţi-am dat numărul de telefon al reprezentanţei auto din Miercurea-Ciuc?
- Da, bineînţeles, zic eu fără să înţeleg unde bate.
- Tu ai rezolvat cumva problema, nu ştiu cum, dar după aceea nu m-ai sunat!
Tu mă suni de fiecare dată, când ai o problemă, după care mă suni şi să-mi spui cum ai rezolvat.
Dar nu faci asta decât atunci când eşti singur!
De data asta, ţi-ai rezolvat problema, dar nu ţi-a mai păsat să suni acasă,
să-mi spui ce ai făcut. E simplu, nu?

Simplu, da!

După cum spuneam, bărbaţii când sunt cu câte o femeie şi au o problemă, sună acasă la soţie.
Bărbaţii când sunt cu câte o femeie şi au o problemă pe care au rezolvat-o, nu mai sună acasă la soţie!
Clasic!

Alex Ilie a scris:

Măi, dar v-am povestit-o pe-aia cu hau maci?
Când voia naşu-meu să înveţe engleza şi ce-am păţit cu el pe tema asta, în Grecia?

O am scrisă pe undeva. S-o caut şi o pun aici, s-o citiţi şi voi!
Hau maci...!

Alex Ilie a scris:

Să vă povestesc ce-am păţit cu ceaiul negru!

Într-o vreme, când eram prin şcoală, am rămas la olimpiada râsului pe toamnă la drept roman.
Dar nu m-am dus în toamnă, aşa că am lăsat examenul, cu fel şi fel de aprobări de pe la decăniţă
şi mai apoi de pe la rector, pe vara viitoare.
Jus personarum, iura in re, patria potestas, status libertatis, pater familias şi altele asemenea!
Auci, mocheta! Cum să înveţi aşa ceva?
Eu puteam să demontaz şi să montez la loc un Kalaşnikov, legat la ochi şi stând într-un picior, în 90 de secunde,
sau să trag cu el de la umăr, de la şold, în genunchi, culcat, sau cu o singură mână,
în timp ce pe cealaltă mi-ar fi sucit-o cineva la spate ori pe după cap,
rezistam nedormit 48 de ore, puteam să mă trezesc aproximativ la ora pe care mi-o propuneam,
dar iura in re îmi suna foarte îndepărtat
şi cel mult avea rezonanţa unor cuvinte pe care să le aşez în nişte versuri, însă nu mai mult!

Ce să fac, mă tot întrebam!
Un amic de-al meu care era judecător la Curtea de Argeş îmi spusese că el a învăţat dreptul roman
stând cu picioarele într-un lighean cu apă rece; şi cu faţa spre nord!

Îmi iau un lighean cu apă rece, pun în el cuburi de gheaţă, îmi vâr degetele în el
- brrrrr! - era rece-rece, îmi bag picioarele-n el de lighean,
mă întorc cu faţa către nord şi încep să citesc. Bla-bla-bla, hâc!
Na, că îmi cade capul de somn şi e doar 10 dimineaţa!
Mă mut pe balcon, că e mai multă lumină. Duc scaunul, duc ligheanul, mă aşez, dar uitasem cursul în sufragerie.
Iau cursul şi calc pe marginea ligheanului, se varsă o parte din el, pun apă, adaug cuburi de gheaţă.
Bag picioarele şi se vede că statul cu faţa spre nord mă deşteaptă, pentru că mă gândesc
- dacă mai vărs o dată ligheanul, mai am oare cuburi?
Nu mai am, deci umplu tăviţele cu apă şi le vâr în congelator.
Mă întorc pe balcon şi direct cu faţa către nord mă bag cu picioarele în lighean şi mă pun pe citit.
Pe sub balcon trec fete la plajă, la Dunăre, cu sacoşele în mâini. Or avea bere la rece, în sacoşe?
Cine dracu' m-a pus să nu dau examenul ăsta în iarnă? În iarnă nu mergea lumea la plajă...!
Citesc cu fruntea îndreptată către nord. Citesc, citesc, citesc...!
Mă concentrez pe status libertatis şi altele asemenea,
dar gândul îmi fuge la un pahar cu whiskey.
Era bun, cu gheaţă. Să beau unul? Mai bine nu, că am de învăţat. Citesc, citesc, citesc.

Mă, dar ce bea Sue Ellen în Dallas, când nu avea voie să bea whiskey? Ce bea? Ceai cu gheaţă! Ha-ha!
Iată un motiv să ies din lighean. Mă duc la dulap şi soct un pachet de ceai negru.
Habar n-aveam ce efecte poate avea.
Mie-mi trebuie mult ceai, nenică, fiindcă am mult de învăţat! Mult ceai cu gheaţă, că aşa bea Sue Ellen!
Pun într-o crăticioară apă la fiert şi fac aproape doi litri de ceai negru.
Îl răcesc - ce bine că aveam motive să mă ridic din lighean!
- şi îl pun rece în sticle, la frigider! Aşa, frate!
La fiecare sfert de ceas, sau douăzeci de minute, umplu un pahar cu ceai negru concentrat,
adaug lămâie şi miere de albine - e bună mierea! - pun cuburi de gheaţă
şi beau pe balcon, cu picioarele în ligheanul cu apă rece,
cu faţa spre nord şi învăţând dreptul roman.
Am băut aşa, în câteva ceasuri, doi litri de ceai negru, foarte concentrat!

Cât credeţi că n-am putut să dorm, după aia?
Când am adormit, a doua noapte către zori, nu m-am mai putut trezi până către ora 10 a dimineţii!
M-am dus pe balcon, somnoros,
iar pe trotuarul din faţa blocului am văzut fete cu sacoşe în mâini, trecând vesele către plajă.
Cursul de drept roman se odihnea cu un semn de carte în el,
ligheanul era acolo, sprijinit de perete, nordul se opunea sudului pe aceeaşi axă,
cuburile de gheaţă erau în congelator, dar de ceai negru nu m-am mai atins din ziua aceea!

Alex Ilie a scris:

Mi-am adus aminte de cea mai mare cafea care mi-a fost servită vreodată.
Veneam, nu-mi amintesc de unde și mă întorceam acasă, deci eram obosit.
Și când am schimbat avioanele, pe un aeroport în Germania, am cerut grossen kaffe!
Prima dată am crezut că-mi dă un castron cu supă, că așa o fi obiceiul la ei,
să-ți dea supă, înainte de grossen kaffe!
Dar m-am pomenit în față cu cel mai mare castronaș cu cafea pe care l-am băut vreodată!
A fost foarte bună și a costat incredibil de puțin!
Uite-o, am pozat-o comparativ cu ceasul meu, ca să îmi amintesc cât era de mare!

Alex Ilie a scris:

Eu acum conduc un Logan; unul pe care scrie "taxi".
M-am pricopsit cu el pentru că mi l-a lăsat un nepot care e dus cu fiu-meu la mare
şi cărora le-am lăsat maşina mea pentru distracţia asta. Deci, conduc un Logan care este şi taximetru...
Dimineaţă, trec prin staţia de autobuz şi soţia mea zice brusc:
- Opreşte s-o luăm şi pe Clara (o prietenă de-a ei).
Clara nu ne vede imediat, dar se reped la taxi mai multe femei care erau în staţia de autobuz
şi care ştiu că taximetriştii mai fac piraterie auto, adică opresc taxiul în staţia de transport în comun,
iau câteva persoane care decid că au aproximativ acelaşi drum şi împart costul cursei între ele.
În sfârşit, ne vede şi Clara.
- ... hai că acum am văzut că sunteţi voi, că i-am văzut pletele lu' ăsta (adică ale mele).
Urcă în maşină, în timp ce eu explic altor două femei că eu nu sunt taximetrist,
ci merg cu maşina galben-albastră pentru că sunt nevoit.
Aţi observat că femeile nu aud bine, dacă ceva nu le convine?
OK, nu puteam să zăbovesc prea mult în staţia de taxi
fiindcă riscam să mă pomenesc cu o amendă de la gaborii rutieri sau de la cei care verifică taxiurile...
Plec din staţie cu patru care vorbesc simultan în maşină, între ele şi cu mine.
Dau drumul muzicii cât pot de tare. Acum înţeleg de ce taximetriştii merg cu muzica la maximum!
Îmi duc soţia la serviciu, coboară şi Clara, prietena ei care lucrează prin apropiere
şi demarez întrebând pasagerele (clientele) unde doresc să fie lăsate.
Le las pe fiecare în locul indicat şi femeile scot pe rând banii.
Le explic încă o dată că nu sunt taximetrist, dar ele râd cu subînţeles şi-mi lasă banii.
Acum am 20 de ron încasaţi din cursa asta şi mă gândesc să-mi cumpăr o carte, din ei...
Nepotul meu, cel care mi-a lăsat taxiul,
m-a întrebat dacă nu am timp azi să fac o cursă de Curtea de Argeş, pe 400 de ron, că are el nişte clienţi care l-au sunat...!

Alex Ilie a scris:


Un geam mic. E de la baie.

Într-o noapte, am visat că am intrat - nu știu cum - într-o cameră care avea geamuri mici și cam sus...
Oooopppsss! Pârnaie! Pârnaie, mi-am zis! Am ajuns la pârnaie!
Da, dar pentru ce, că nu-mi aduceam aminte să fi bătut vreun gabor.
Ăsta e coșmarul meu: mi-e că ajung la pârnaie după ce bat un gabor!
În fine, nu era pârnaie, pentru că era mișto mobilat.
Un covor tunisian pe jos, cu scarabei stilizați pe el, două fotolii din piele de culoare brună
(sper că era piele ecologică, altfel ar fi trebuit să pună acolo șoriciul a vreo trei-patru purcei),
o măsuță joasă din lemn negru, o canapea din același șorici ca și fotoliile și o bibliotecă plină cu cărți.
Pe alt perete un fel de etajeră interesantă pe care stăteau două sfeșnice de alamă veche,
și un platou mare, negru, pe care erau două sfere - una roșie și una galbenă.
Iar eu stăteam în picioare pe covorul tunisian și mă zgâiam la ferestrele alea puse tocmai sus, sus de tot,
aproape de locul unde se îmbină peretele cu plafonul.
Tocmai când mă zgâiam eu mai tare și mă întrebam pe ce s-o urca femeia casei să le spele (de ce femeie?),
țâââââââââââârrrr că-mi sună telefonul!
Chiar a sunat! Deschid ochii buimac și răspund.
Era cineva... care mă întreba dacă am făcut ochi, fiindcă era vremea să plec la serviciu!
Am făcut ochi, da, și m-am uitat către ferestre.
Erau sus, sus de tot, într-o cameră la etajul al cincelea al unui hotel din București.

Alex Ilie a scris: Mulțumesc!