Teatrul si oamenii de teatru

Mihai Sora povestind despre o piesa de teatru

"Mergând noi deunăzi prin București, pleoștiți și cam nostalgici după însorita Eladă, ne iese în cale un tânăr vesel și prietenos:
„– Bună ziua, iertați-mă că vă abordez, aș vrea să vă invit la spectacolul ’Regele moare’, care va avea premiera…“ etc.
„– Sunteți Regele?“, întreabă Luiza (nesocotind șugubeața însuflețire și trainica voioșie a tânărului nostru).
„– Nu, sunt regizorul!“
Dragi prieteni,
când vi se scufundă corăbiile (și luntrele și bărcile și colacul de salvare), când vi se surpă elanul în bălțile patriei, când, la mijlocul tunelului, vă ustură sufletul de dorul luminii, vă va ieși întotdeauna în cale un om care să alunge norii cei mai negri (ai celei mai negre zile), să înalțe artificii în tunel ori să aprindă un foc de tabără.
De data aceasta, omul nostru se numește Andrei Grosu. Împreună cu soția dumnealui, Andreea Grosu, a pus în scenă ’Regele moare’ [’Le Roi se meurt’], celebra piesă a lui Eugène Ionesco (din 1962), cu o distribuție formidabilă (– în ordine alfabetică): Richard Bovnoczki, Ana Ciontea, Mariana Mihuț, Șerban Pavlu, Victor Rebengiuc, Florentina Țilea.
Ghiciți cine este Regele…
Am fost la premiera spectacolului de la Teatrul Național și aș vrea să las aici câteva gânduri.
Întâi de toate, ’Regele moare’ este, după mine, una dintre piesele cele mai izbutite ale lui Ionesco: perfecțiune formală, acuratețe lexicală, topică ireproșabilă. Adică exact ceea ce o face transbordabilă (fără rest) în zeci de limbi (inclusiv în limba română), dincolo de întinderea ideatică și de „mesajul“ propriu-zis. Pun cuvântul „mesaj“ între ghilimele pentru că Ionesco nu era vizitat de ideologii, de fiorii vreunei propagande; neliniștile lui erau de alt ordin și aveau legătură cu dimensiunea ființială, de adâncime, a existentului, nu cu gesticulația perorării lui.
Ei bine, tocmai această dimensiune de adâncime rețin tinerii regizori. Degajată de artificiile, de protocolul sau complexitatea reverențioasă a scenografiei unei curți (regale), atmosfera este simplă și familiară. Ești invitat, cu alte cuvinte, într-o lume care nu are cum să-ți fie străină: lumea domestică. În această lume, ca în toate lumile posibile, Soarele nu răspunde la comenzi, Pământul se cutremură, zidurile crapă, coroana stă mai într-o rână pe capul odinioară perfect și corespunzător. Fisurile, ridurile, găurile, hăurile s-au insinuat peste tot: de la gura tragică a Regelui muribund care strigă: „Popooor, ajutooor… Popooor, ajutooor!“, la abisul din final. – Abis care este „rezolvat“ magistral de Andrei și Andreea Grosu.
Și care îmi aduce aminte de următorul episod.
La sfârșitul anilor ’30, pe când eram tineri, săraci și parizieni amândoi, Eugen și cu mine obișnuiam să ne vedem aproape zilnic. (Între timp, Eugen s-a stins, iar eu am 101 ani și 13 zile, sunt la fel de sărac și nici cu Parisul nu stau prea bine.) În vremurile acelea, eram, pentru Eugen, un fel de pol al echilibrului, tata-răniților, singurul care îl putea scoate din teribilele crize de angoasă, cărora încă de atunci le găsea „remediul“ în păhărel; mai eram și Domnul Nas: înainte să revină acasă, la sobra (și scrutătoarea) lui Rodică, Eugen mă ruga să verific dacă „se simte“, dacă miroase a… (ce fusese în păhărel). Iar eu „verificam“ cu mare conștiinciozitate (căci nu e de glumit cu rodicile); când aerul era „încărcat“, Eugen mai înghițea un croasant, o coajă de pâine, ceva care să înlăture „încărcătura“.
Din când în când, Rodica pleca, pentru un timp, în România, iar Eugen rămânea singur. Angoasele lui deveneau atunci de-a dreptul severe, și mă ruga să-l găzduiesc cât lipsește soția lui, să nu rămână cuc în timpul nopții. Locuiam într-o cămăruță pe Rue des Écoles (colț cu Jean de Beauvais), iar, când debarca Eugen, trebuia să ne gospodărim patul, pernele, păturile, scufița și pijamaua. Când credeam că s-a liniștit, Eugen începea un fel de număr pantomimic: își punea pe cap o pătură, o cuvertură oarecare sau paltonul și, stând în picioare, începea să se lase ușor, ușurel de tot, spre podea. Nu i se distingea chipul (căci ascuns sub palton), dar puteai simți încărcătura tragică a acestei „dispariții în pământ“ pe care eu, cel puțin, nu am luat-o niciodată drept un giumbușluc copilăresc, nici drept o poznă frivolă. Pentru că nu era așa ceva. Tocmai dimpotrivă, era acolo, în descreșterea lui trupească, toată spaima, toată înfricoșarea în fața morții. De fapt, a Morții. Care își întindea și îngroșa majuscula pe măsură ce Eugen devenea mic, tot mai mic, mititel, mititeluț: una cu paltonul. Și cu Pământul.
Vă dați deci seama, dragi prieteni, cât de fascinat am fost să revăd, în spectacolul tinerilor Andrei și Andreea Grosu, acest tragic crepuscul ființial.
Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – copleșitori (ca de fiecare dată când intră pe scenă); iar transpunerea „domestică“ de care aminteam mai devreme se umple de toate sensurile subtile, puternice și lejere deopotrivă, când te gândești că acest cuplu magistral de pe scenă este un cuplu minunat în viața obișnuită.
Mi-au plăcut și uralele Poporului (Florentina Țilea), fragilitatea Speranței (Ana Ciontea), implacabila intransigență a Științei (Șerban Pavlu), seriozitatea când-neutră-când-năucă a Armatei (Richard Bovnoczki).
Grozava imagine de mai sus îi aparține lui Florin Ghioca: nu este un desen, ci chiar o fotografie. Mai sunt și altele, la fel de reușite și convingătoare, în caietul-program al spectacolului, caiet care trebuie pomenit aici, căci este, și acesta, impecabil (conceput de Sabina Spatariu).
Bravo, copii !
PS: (o idee) Mă întreb cum ar fi această piesă cu Mariana Mihuț în rolul Regelui și Victor Rebengiuc în rolul Reginei Marguerite.